Intro
Există ore şi minute care schimbă cursul istoriei, când fiecare secundă, fiecare cuvânt rostit şi fiecare decizie luată degajă o tensiune aproape insuportabilă, şi îşi lasă amprenta nu numai asupra unei singure naţiuni, ci asupra destinului întregii omeniri. Se spune adesea că tocmai aceste ore, nu luni sau ani de acţiuni atent organizate şi planificate, provoacă cele mai semnificative schimbări. Totuşi, deşi aceste momente intră în istorie, de multe ori posteritatea ştie prea puţine despre tot ce s-a întâmplat, despre proporţiile uriaşe ale evenimentelor şi deciziile luate în acele câteva minute fatidice.
03.08.2006
9.7KB
:rotfl:
15.11.2006
33.1KB
Vedete nud
15.11.2006
34.6KB
:rotfl:
15.11.2006
9.5KB
:rotfl:
15.11.2006
9.8KB
:rotfl:
15.11.2006
9.3KB
:rotfl:
15.11.2006
19.2KB
:rotfl:
15.11.2006
19.3KB
:cool:
15.11.2006
15.8KB
:))
09.08.2006
32KB
:rotfl:
15.11.2006
13.4KB
:rotfl:
15.11.2006
24.5KB
:cool:
15.11.2006
9.3KB
;)
15.11.2006
27KB
=)
15.11.2006
32.2KB
:rotfl::rotfl:
15.11.2006
13.4KB
Asediu la Moscova
Teatrul ororilor
Când spectatorii au intrat în teatrul Dubrovka, pe 23 octombrie 2002, nu bănuiau că drama la care urmau să asiste avea să fie propria lor poveste‿
ÃŽn următoarele 57 de ore, 992 de oameni aveau să treacă prin cea mai groaznică încercare imaginabilă: curând după începutul actului al doilea al musical-ului ‘Nord-Ost’, jucat cu casa închisă, spectatorii au fost luaţi prizonieri de către un grup de ceceni mascaţi, înarmaţi cu pistoale-mitralieră Kalaşnikov şi grenade. Şocul a fost atât de mare, încât unii spectatori au crezut că bărbatul mascat care a sărit pe scenă cu o puşcă-mitralieră făcea parte din spectacol. Era însă limpede că din spectacol nu făceau parte şi cele 18 femei amestecate în public, îmbrăcate în negru şi cu văl pe faţă, arborând sloganuri islamice; ele purtau pistoale Makarov şi aveau centurile şi buzunarele pline de grenade şi materiale explozibile.
O situaţie explozivă
La o jumătate de oră după începutul asediului, teroriştii ceceni au împuşcat mortal o femeie care a intrat în sală, crezând că femeia face parte din serviciile de securitate ruse. O dată cu apariţia conducătorului celor 50 de rebeli, Movsar Baraiev, un tânăr de 25 de ani, soarta ostaticilor a fost pecetluită. Acesta a declarat: ‘Sunteţi cu toţii ostaticii mei acum. Veţi rămâne aici multă vreme. Noi cerem să se pună capăt războiului din Cecenia’. Baraiev a continuat afirmând că, dacă până la sfârşitul săptămânii, cererile lor nu vor fi îndeplinite, toţi ostaticii vor fi ucişi.
Un asediu de trei zile
ÃŽn ciuda ameninţărilor, Baraiev şi teroriştii săi păreau dornici să iniţieze un dialog cu ruşii. Primul negociator care a intrat în clădire a fost Josef Kabzon, un parlamentar nu lipsit de popularitate printre ceceni. Prima sa vizită a dus la eliberarea a trei dintre cei mai mici copii. Ruşii au riscat chiar şi trimiterea unei echipe de televiziune în clădire, care să îi ia un interviu lui Baraiev. Cererile rebelilor nu erau însă clare şi situaţia a ajuns curând într-un punct mort. Condiţiile de viaţă ale ostaticilor rămaşi se deteriorau rapid. Mâncarea se împuţina şi, după ce două fete au reuşit să evadeze pe fereastra de la baie, rebelii i-au silit pe ostatici să folosească loja orchestrei drept toaletă.
Manevre secrete
ÃŽn afara teatrului, forţele militare se acumulau în număr tot mai mare. Putin convocase 200 de membri ai forţelor anti-teroriste de elită - Forţele Alfa - cu scopul de a intra în clădire, ajutaţi de un grup de amatori denumiţi ‘Săpătorii’ - experţi în lumea subterană moscovită. Strecurându-se prin canalizare şi conducte înguste, membrii Alfa au ajuns sub clădirea teatrului, unde au montat dispozitive de ascultare. ÃŽn momentul când s-a confirmat că, în interiorul teatrului, cecenii au ucis doi oameni, a fost dat ordinul de asalt asupra clădirii.
Tributul morţii
Cu o jumătate de oră înaintea atacului, trupele ruseşti au găurit un perete, pompând în teatru un gaz paralizant, pentru a-i neutraliza pe terorişti. Echipele Alfa au năvălit prin tunelul săpat sub clădirea teatrului. Dezorientaţi de gaz şi de rapiditatea atacului, teroriştii nu au mai apucat să dea complicelor lor ordinul de a arunca teatrul în aer. Schimbul de focuri care a urmat a fost decisiv – toţi cei 50 de ceceni au fost ucişi, un singur membru Alfa a fost rănit. Din nefericire, printre victime s-au numărat şi 129 din cei 922 de spectatori luaţi ostatici.
BANCA DE SPERMĂ A GENIILOR
Cum şi de ce ?
ÃŽn 1980, un milionar californian a înfiinţat o fundaţie exclusivistă, pentru promovarea determinismului biologic. Sau, cu alte cuvinte, o bancă de spermă.
De fapt, planul lui Robert Graham descindea direct dintr-un film cu James Bond. “Depozitul pentru Opţiuni Germinaleâ€Â? a fost fondat de el cu scopul mărturisit de a crea o rasă superioară, de indivizi excepţionali.
Banca era adăpostită – aşa cum se cuvine oricărei idei de supremaţie plutocratică – într-un buncăr subteran de beton. Suprema glorie a acestei instituţii erau asigurată însă de faptul că numai marile minţi din domeniul ştiinţelor se puteau număra printre donatori.
Am putea spune, la crème de la crème; sperma unor genii, congelată în azot lichid.
Graham îşi câştigase averea cu lentile de ochelari confecţionate din plastic şi rezistente la impact. ÃŽn 1978, el şi-a vândut compania - Armorlite - şi a început să se concentreze asupra adevăratei sale viziuni – consolidarea măreţiei Americii prin intermediul reproducerii selective.
Tulburat de ideea sa că "fiinţe umane retrograde" diluează treptat rezervorul de gene al Americii, Graham şi-a propus să facă ceva în acest sens.
“Încă de tânăr mi-am dat seama că, de fapt, cetăţenii inteligenţi şi dezirabili nu se reproduc,â€Â? a declarat Graham în timpul unuia dintre rarele sale interviuri, acordat în 1983. “Medicul local avea un singur copil. Bancherul avea un singur copil. Iar cel mai bogat şi mai celebru om din oraş nu avea copii.â€Â?
De fapt, sursa de inspiraţie a acestei super-bănci de spermă a fost geneticianul american Hermann Muller, câştigătorul premiului Nobel din 1946. Muller susţinea de multă vreme înfiinţarea unor bănci de spermă în care donaţiile unor bărbaţi extrem de inteligenţi să fie păstrate până după moartea acestora.
Presa şi comunitatea ştiinţifică s-au aliat împotriva lui Graham, când a făcut pentru prima dată publică înfiinţarea acestei instituţii. El a fost acuzat că încearcă să creeze o "super-rasă".
Graham s-a retras din viaţa publică până în anul 1982, când s-a născut primul său copil superdotat…
03.08.2006
5.4KB
:rotfl:
15.11.2006
11.5KB
=)
15.11.2006
18.6KB
Peşterile - o privire spre interiorul planetei
Peşterile, ca şi adâncurile oceanului, se numără printre ultimele regiuni ale Pământului rămase neexplorate. Fiecare dintre aceste spaţii impresionante şi uneori bizare este unic. La fel ca o fereastră, o peşteră ne oferă şansa de a privi spre interiorul planetei. Aventurierii şi oamenii de ştiinţă – de la geologi la arheologi, de la botanişti la zoologi – sunt deseori pregătiţi să înfrunte greutăţi considerabile numai pentru a descoperi ce este nou în întunecata şi umeda lume subterană.
Naşterea unei peşteri
Peşteri există în aproape toate colţurile lumii. Există peşteri de recif, peşteri marine, peşteri orizontale şi peşteri glaciare.
O mare parte dintre aceste peşteri se formează prin acţiunea apei acide asupra formaţiunilor de calcar. Deşi astfel de peşteri carstice pot avea forme ciudate, ele îşi datorează existenţa unui proces foarte simplu: apa carbonică provenită din ploi se prelinge de-a lungul crăpăturilor, dizolvând calciul în drumul ei prin straturile de rocă. ÃŽn timp, acest proces chimic de coroziune constantă transformă mici spărturi şi canale de scurgere în spaţii goale. Având la dispoziţie tot timpul din lume, aceste spaţii vor continuasă să se lărgească fără oprire. De pildă, durează cam 600 000 de ani pentru ca o crăpătură îngustă în rocă să se transforme într-un puţ cu diametrul de un metru.
Apa bogată în dioxid de carbon, care se prelinge prin aceste spaţii goale, nu se supune direct forţei de gravitaţie. Ea urmăreşte straturile orizontale de rocă până când găseşte o altă crăpătură pe care să o poată urmări vertical. Cu trecerea timpului, apa dizolvă atât de mult calcar din roca înconjurătoare, încât formează adevărate săli, coridoare şi, în cele din urmă, sisteme mari de peşteri, în care apar stalactite şi stalagmite. ÃŽn unele sisteme carstice de peşteri există râuri care grăbesc procesul de eroziune provocat de apa carbonică.
Peşteri cu stalactite şi stalagmite
Astfel de peşteri se formează ori de câte ori apa calcaroasă se prelinge în interiorul unei săli subterane. O picătură care atârnă din tavan îşi va pierde o parte din dioxidul de carbon în aerul înconjurător. Ca urmare, poate reţine mai mult timp calcitul dizolvat şi eliberează astfel o parte din el, sub forma aşa-numitului calc-sinter. ÃŽn acest fel, se depune o peliculă subţire de calcar, care se îngroaşă pe măsura trecerii timpului. ÃŽn cele din urmă, apare o stalactită suspendată de tavanul peşetrii. Picăturile de apă care cad pe podeaua peşterii formează un con vertical – o stalagmită. Viteza cu care cresc aceste formaţiuni depinde de conţinutul de dioxid de carbon din aerul peşterii, de climatul exterior şi de media căderilor de ploaie din zona în care se află peştera. Regula spune că este nevoie de peste 100 de ani pentru a se depune 20 de centimetri de calcar.
Pe parcursul mileniilor, stalactitele şi stalagmitele se pot uni, formând coloane de calcar. Acestea pot fi albe ca zăpada, dar şi colorate: roşu-ruginiu, galben, verde sau maro, în funcţie de mineralele conţinute în apă.
Născute din foc
Peşterile carstice apar numai după ce roca înconjurătoare a căpătat o formă. Din acest motiv, se mai numesc şi "peşteri secundare". Unele peşteri însă se formează în acelaşi timp cu roca care le adăposteşte. Aceste "peşteri primare", mult mai rare, includ şi categoria peşterilor din lavă.
Când erupe un vulcan, lava fluidă se prelinge pe pereţii exteriori ai craterului. Când suprafaţa unui astfel de râu de lavă se răceşte în contact cu aerul, se formează aşa-numitele tuburi de lavă. Acestea au o crustă tare în exterior, care acţionează ca un strat izolator. Se evită astfel pierderea căldurii, iar restul de lavă continuă să curgă prin interiorul tubului. Dacă sursa de lavă din interiorul craterului dispare, lava încă fluidă care mai poate curge se va scurge din interiorul tubului. Rezultatul ? Apar o serie de spaţii goale similare unor tuneluri, cu pereţii remarcabil de netezi. Există asemenea „tuneluri de lavă“ celebre, printre care peştera Surtshellir din Islanda, de 1 500 metri lungime, sau peştera de 1 200 de metri din Fujisan, în Japonia. ÃŽntr-o altă zonă de activitate vulcanică intensă, Hawaii, există peşteri de lavă de până la 60 de kilometri lungime.
Topul peşterilor – cea mai adâncă, cea mai lungă, cea mai mare
Nimeni nu ştie câte asemenea spaţii goale există în scoarţa Pământului sau cât de mari pot fi ele. Au fost descoperite peşteri în peste 120 de ţări din întreaga lume. Câteva mii dintre acestea au fost explorate, cel puţin parţial, dar nu reprezintă, probabil, decât o mică parte din numărul total existent.
Aceste găuri din scoarţa Pământului pot avea dimensiuni cu adevărat uriaşe. Nu departe de Trieste, în Italia, se află Grotta Gigante, un sistem de peşteri care conţine una dintre cele mai mari săli descoperite până acum. A fost deschisă publicului încă din 1908, iar din 1995 a fost trecută în Guiness Book, ca fiind cea mai mare peşteră turistică din lume. Sala principală are 137 de metri înălţime, 280 de metri lungime şi 65 de metri lăţime. Este atât de uriaşă, încât bazilica Sf. Petru ar încăpea în întregime în ea. Alte mari săli subterane ar fi Sarawack din Good Luck Caves (Peşterile Norocului) din nord-vestul Borneo-ului (700 de metri lungime, 450 de metri lăţime şi 70-100 de metri înălţime), Salle de la Varna, la graniţa dintre Spania şi Franţa (250 de metri dintr-un capăt în altul) şi Big Room (Sala cea Mare) din Carlsbad Caverns, SUA (450 de metri lungime).
"Flint Ridge Mammoth Cave System" (Sistemul de Peşteri Mamut de la Muchia de Cremene) din statul american Kentucky se bucură de o triplă protecţie, având statut de sit inclus în patrimoniul cultural mondial, rezervaţie a biosferei şi parc naţional. Este format dintr-un labirint de coridoare cu o lungime totală de peste 570 de kilometri, fiind cel mai extins sistem de peşteri cunoscut de om. Până la ora actuală, încă nu au fost investigate toate cotloanele şi intrândurile. Sute de kilometri încă aşteaptă, probabil, să fie descoperiţi. Tunelurile naturale ale acestui carst ajung la diferite niveluri sub suprafaţa Pământului, adâncimea maximă fiind de 115 m.
Cel mai adânc sistem de peşteri din lume, un abis numit Lamprechtsofen-Vogelshacht, aflat în statul federal austriac Salzburg, ajunge până la adâncimea de 1 632 m.
ÃŽn pădurile din munţii Mexicului există o peşteră cunoscută de localnici sub numele de "Sotano de las Golondrinas" (Peştera Rândunelelor). Puţul vertical prin care pătrunde lumina soarelui este al doilea ca lungime din lume. Peştera de formă globulară ajunge până la o adâncime de 333 de metri, având 50 de metri lăţime la intrare şi 300 de metri în punctul de lăţime maximă.
"Regatul Giganţilor de Gheaţă" ("Eisriesenwelt"), aflat în munţii Tennengebirge de lângă Salzburg, este cel mai întins sistem de peşteri glaciare din lume. Aici, gheaţa topită şi apele reîngheţate ale gheţarilor s-au combinat, dând naştere unei colecţii de sculpturi absolut bizare.
09.08.2006
7.4KB
Frumoasa fata asta
22.07.2006
13.1KB
:surprised:
15.11.2006
10.1KB
Moartea Dianei –
Pe data de 31 august 1997, întreaga lume a fost şocată să afle vestea tragică a morţii prinţesei Diana. Maşina ei s-a lovit de un pilon de beton, în timp ce se deplasa cu mare viteză prin tunelul Pont De L'Alma din Paris.
O anchetă derulată timp de doi ani în Franţa, cea mai îndelungată şi mai costisitoare anchetă care a investigat vreodată un accident rutier, condusă de judecătorul Herve Stephan, a ajuns la concluzia că Diana a murit în împrejurări tragice, dar prozaice: viteza mare de deplasare a automobilului, combinată cu faptul că şoferul consumase alcool. Henri Paul, şoferul, prezenta de trei ori limita maximă a alcoolemiei admisă de lege, iar sângele său conţinea şi mici cantităţi de antidepresive. Dar să fi fost oare totul chiar atât de simplu ?
Şapte fotografi şi un şofer au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi contribuit la moartea prinţesei Diana, a lui Dodi şi a lui Henri Paul. Dar cea mai înaltă autoritate juridică a Franţei a renunţat la acuzaţiile de omor formulate împotriva paparazzi-lor care urmăreau automobilul prinţesei.
Există de asemenea misteriosul Fiat Uno care a părăsit în grabă tunelul parizian la numai câteva secunde după fatalul accident. Martorii oculari au declarat poliţiei că şoferul era un bărbat de aproximativ 40 de ani, cu un câine mare pe bancheta din spate a maşinii.
Deşi fragmentele din farurile din spate şi urmele de vopsea descoperite pe limuzina Mercedes S280 indicau prezenţa unui Fiat Uno, eforturile susţinute ale anchetatorilor de a descoperi această maşină au rămas până acum lipsite de succes.
Cel mai important martor, unicul supravieţuitor al accidentului, Trevor Rees-Jones, a suferit trautamatisme craniene şi faciale severe, care i-au provocat o amnezie timp de mai multe luni după aceea.
ÃŽntr-un interviu acordat unui ziar, Rees-Jones a declarat că a văzut două maşini şi o motocicletă care urmăreau Mercedes-ul. ÃŽn timpul unor sesiuni organizate cu un psihiatru, el şi-a amintit că Diana a rostit numele lui Dodi după impact.
Moartea Dianei este înconjurată de mister. Aproape instinctiv, lumea refuză să accepte versiunea oficială a evenimentelor.